Cred ca în prezent avem nevoie de alte garanţii decât de un act normativ care este luat în derâdere şi călcat în picioare de către toate părţile implicate în relaţiile sociale cotidiene. Întrucât acest act suprem, în orice stat de drept reprezintă în primul rând garanţia cetăţeanului de rând că autorităţile de stat şi apoi ceilalţi factori implicaţi (terţe state, persoane ) să nu acţioneze în mod abuziv, impotriva drepturilor şi libertăţilor pe care le are orice persoana. Desigur că aceasta are mai multe abordări normative de importanţă definitorie pentru statul român, cum ar fi forma de guvernământ a României şi o serie de alte raporturi ce nu voi aminti prin prezenta scriere. Garantul respectării acestui act normativ este instituţia preşidenţiei, care totuşi a avut unele declaraţii, avertismente, depoziţii pe alocuri în ceea ce priveşte respectarea constituţiei. Şi aici se mai alătură Curtea Constituţională, care în condiţiile actuale raportat la jurisprudenţa din România, este sufocată de avocaţii care uzitează de calea neconstituţionalităţii, pentru a obstrucţiona şi tergiversa actul justiţiei.
Ori această problemă trebuie privită din cu totul altă perspectivă, şi să lăsăm deoparte criticile care se reduc la afirmaţia „Este neconstituţională legea!” sau „Se încalcă Constituţia!”, în parerea mea personală, România necesită o reformare asupra controlului constituţional, acest lucru este motivat de faptul că organismele ce realizează controlul constituţional, ori nu duc la îndeplinire abilităţile ce îi sunt atribuite ori nu dispun de instrumentele necesare a realiza acţiunea supervizării şi garantarea respectării actului constituţional.
De asemeni împărtăşesc credinţa că actul suprem de reglementare trebuie cunoscut încă din băncile şcoli, spun asta pentru că degeaba ne lamentăm şi acuzăm dacă nu se cunoaşte temeiul. Necunoaşterea de către cetăţeni a Constituţie presupune în timp şi pierderea identităţii naţionale şi mai curând prin anumite atitudini se proliferează practici antinaţionale. Şi aici o să îmi permit să abordez în detaliu şi să spun atenţiei celor ce citesc, o astfel de atitudine, şi amintesc aici Poriectul - Ţinutul Secuiesc - prin care se doreste înfiinţarea unei regiuni administrative autonome. Extrapolând constituţionalitatea, legislaţia actuală, şi în contextul european al uniunii, perimite înfiinţarea de regiuni economice prin care se urmăreste descentralizarea şi deconcentrarea unor servicii publice centrale. Iar ca principal obiectiv ale acestor regiuni, stabilindu-se creşterea economică prin responsabilizarea autorităţilor locale şi prin înfiinţarea unor autorităţi regionale ce prezintă un grup restrâns de atribuţii şi prioritar economice. Dar în cazul Ţinutului Secuiesc lucrurile sunt cu totul exagerate, mai mult decât atât la baza motivaţiei proiectului s-a mers chiar pe „principiul subsidiarităţii” Constituţiei, se foloseşte chiar de actul care incrimiează asemenea practici. Adică în regiunea respectivă nu sunt respectate drepturile ce aparţin unei anumite etnii şi prin acest proiect li se va recunoaşte aceste drepturi şi vor decide pentru sine prin organe decadente specifice ce este mai bine de facut. Pe această temă se poate dezbate la nesfârşit însă o sa mă opresc aici evitând să dau naştere la polemici neavenite.
O altă greşeală enormă pe care o înregistreaza viaţa politică actuală este lipsa cu desăvârşire din politicile partidelor din atitudinile acestora şi din tendinţele lor a unor măsuri ce pot fi luate în zilele noastre cu privire la pastrarea identităţii naţionale, a spiritului naţionalist românesc şi a tradiţiunilor din regiunile ţari. Daca într-un viitor apropiat nu se vor lua masuri cu privire la aceste lucruri cred de cuviinţa că în aproximativ 20 de ani ne vom occidentaliza cu totul, şi spun asta uitându-ma la tinerii de vârsta mea şi la generaţiile mai mici care cu siguranţă nu li se imprimă acel spirit de tradiţiune şi naţionalitate. În primul rând prin proliferarea unor personaje prin manualele de istorie ce nu au nici cea mai mică legătura cu istoria României contemporane, în al doilea rând prin promovarea unor subculturi muzicale cu influienţe de sorginte arabice şi în al treila rând dar nu ultimul prin formatorii de opinie care prezintă doar situaţii dezastroase din ţara. Iar aici apar subiectele în legătura cu corupţia, violenta unde cel mai des sunt aratate crime, săracia şi mizieria specifică ţarii noastre. Ba mai mult atunci când din alte ţari vin şi fac reportaje în regiunile României aceştia prezintă doar zone foarte sărace copii handicapaţi, boschetari care trăiesc prin canale, zone de tranzit respectiv gări, autogări şi altele de aceeaşi categorie. Apoi apare şi normalitatea – extremismul – pentru ca aceste sentimente naţionaliste sau tendinţe ultranaţionaliste, care nu se regăsesc bine determinate în doctrinele partidelor şi în acţiunile acestor care totoşi se pot regăsi la un segment destul de mic de cetăţeni, aceştia vor recurge la un act de adeziune la o entitate juridică prin asociere ce îşi propun ca drept scop acţiuni la limta infracţionalităţii şi uneori chiar săvârşesc astfel de infracţiuni.
O altă perspectivă ce merită abordată este atitudinea mass-media faţă de anumite persoane ce fac parte din instituţiile statului sau faţă de persoane din conducerea ţării. Atitudini pe care le consider în mare parte cu totul exagerate. Atunci când se seizează o inadvertenţă în actul administrativ ori se suspectează un personaj de anumite practici ce se referă la foloase necuvenite, de către ziarişti sau moderatori ai unor emisiuni aceştia de multe ori au tendinţa de a se substitui organelor sepecial abilitate cu acest fel de proceduri şi chiar justiţiei însăşi. Eu nu spun că nu e bine să se arate publicului ceea ce este considerat de toţi cetăţenii că este nociv în instituţiile statului, ba chiar aş încuraja acest lucru, şi cei din mass-media chiar au tot dreptul de a o face. Însă atunci caând adoptă un comportament ce se identifică de multe ori cu tonalităţi pe care doar procurorul în exercitarea atribuţilor, instanţa în constatare şi prerogativele organelor du urmărire le pot avea, cred că ne aflăm într-o gravă eroare de interpretare a textelor normative şi chiar a celor constituţionale. Am citit chiar şi pe câteva bloguri personale ale unor ziarişti unde afirmau că mass-media este puterea poporului. Domnilor ...., această afirmaţie este o gravă confuzie la adresa textelor din Constituţie şi reamintesc că singurul aparat ce se identifică cu puterea poporului este însăşi legislativul, întrucât parlamentarii sunt aleşii poporului, iar Preşedenţia este garantul respectăii Constituţiei. Dacă daţi citire textelor din actul cel mai important al ţării cu siguranţă nu veţi gasi între cele trei puteri una denumită mass-media. Logica este una denaturată, de la garantarea libertăţii de exprimare a presei şi până la identificarea cu o putere de stat este un drum lung şi chiar imposibil. Ca exemplu o sa dau un fapt întâmplat intr-o emisiune cu o mare audienţă la public în vremea ei de glorie, unde moderatorul suna-se un ministru în fucţie de la respectiva vreme, iar acesta a fost luat la întrebări chiar mai rău ca la parchet la oră ce trece cu mult de 12 noaptea. Trebuie spus că, ministrul chiar dacă se făcea vinovat de ceva anume nu mi se pare normal să te adresezi într-un mod chiar atât de grosolan. Eu nu vin aici să iau apărarea vreunei parţi şi sunt deacord că orice persoană care încalcă legea trebuie sancţiontă. Dar acest lucru poate avea loc în aceleaşi condiţii legale ca şi faptul că avem posibilitatea de a constata că se încalcă un act normativ, antepronunţarea asupra vinovăţiei unei persoane, afară de instanţa competentă, nu face altceva decât să agraveze şi să producă confuzie în continuare, mai mult ba chiar întăreşte un principiu ilegal într-un stat de drept. Limitele de acuzare a unei persoane publice prin intermediul mass-media, cred că la ora actuală sunt în mod evident depăşite. Cei din presa cu siguranţă în apărare vor spune că dacă am trăi într-un stat ca Germania atunci cand se sesizează anumite inadvertenţe în legătură cu atribuţiile unei persoane publice este normal ca respectivul să îşi prezinte demisia, ori cum la noi nu se întâmplă niciodată în acest fel, e normal ca presa sa devină mai agresivă. Este adevărat însă în acest caz dacă nu funcţionează bunul simnţ trebuiesc uzitate căile legale, dar nici într-un caz antepronunţarea nu conduce la un rezultat spre folosul tuturor, poate doar în creşterea audienţei sau al tirajului. Sunt conştient ca pare idealistă gândirea de acest fel dar dacă nici nu luăm în calcul astfel practici, nu va apărea evoluţia pozinitvă niciodată. Soluţia e ca atunci când se sesizează lucruri mai puţin bune la adresa unei persoane, este să se insiste pe subiect până cei în drept îşi vor face treaba, dar acest model nu cred să se aplice în practică prea curând întrucât partea economică e cea care primează întotdeauna, adică aia cu vânzările şi cu audienţa. Aşa ca degeaba se marşează cu "puterea poporului - massmedia" întrucât tot interese proprii se urmăresc, iar interesul general e doar mimat de ambele părţi.
Ori această problemă trebuie privită din cu totul altă perspectivă, şi să lăsăm deoparte criticile care se reduc la afirmaţia „Este neconstituţională legea!” sau „Se încalcă Constituţia!”, în parerea mea personală, România necesită o reformare asupra controlului constituţional, acest lucru este motivat de faptul că organismele ce realizează controlul constituţional, ori nu duc la îndeplinire abilităţile ce îi sunt atribuite ori nu dispun de instrumentele necesare a realiza acţiunea supervizării şi garantarea respectării actului constituţional.
De asemeni împărtăşesc credinţa că actul suprem de reglementare trebuie cunoscut încă din băncile şcoli, spun asta pentru că degeaba ne lamentăm şi acuzăm dacă nu se cunoaşte temeiul. Necunoaşterea de către cetăţeni a Constituţie presupune în timp şi pierderea identităţii naţionale şi mai curând prin anumite atitudini se proliferează practici antinaţionale. Şi aici o să îmi permit să abordez în detaliu şi să spun atenţiei celor ce citesc, o astfel de atitudine, şi amintesc aici Poriectul - Ţinutul Secuiesc - prin care se doreste înfiinţarea unei regiuni administrative autonome. Extrapolând constituţionalitatea, legislaţia actuală, şi în contextul european al uniunii, perimite înfiinţarea de regiuni economice prin care se urmăreste descentralizarea şi deconcentrarea unor servicii publice centrale. Iar ca principal obiectiv ale acestor regiuni, stabilindu-se creşterea economică prin responsabilizarea autorităţilor locale şi prin înfiinţarea unor autorităţi regionale ce prezintă un grup restrâns de atribuţii şi prioritar economice. Dar în cazul Ţinutului Secuiesc lucrurile sunt cu totul exagerate, mai mult decât atât la baza motivaţiei proiectului s-a mers chiar pe „principiul subsidiarităţii” Constituţiei, se foloseşte chiar de actul care incrimiează asemenea practici. Adică în regiunea respectivă nu sunt respectate drepturile ce aparţin unei anumite etnii şi prin acest proiect li se va recunoaşte aceste drepturi şi vor decide pentru sine prin organe decadente specifice ce este mai bine de facut. Pe această temă se poate dezbate la nesfârşit însă o sa mă opresc aici evitând să dau naştere la polemici neavenite.
O altă greşeală enormă pe care o înregistreaza viaţa politică actuală este lipsa cu desăvârşire din politicile partidelor din atitudinile acestora şi din tendinţele lor a unor măsuri ce pot fi luate în zilele noastre cu privire la pastrarea identităţii naţionale, a spiritului naţionalist românesc şi a tradiţiunilor din regiunile ţari. Daca într-un viitor apropiat nu se vor lua masuri cu privire la aceste lucruri cred de cuviinţa că în aproximativ 20 de ani ne vom occidentaliza cu totul, şi spun asta uitându-ma la tinerii de vârsta mea şi la generaţiile mai mici care cu siguranţă nu li se imprimă acel spirit de tradiţiune şi naţionalitate. În primul rând prin proliferarea unor personaje prin manualele de istorie ce nu au nici cea mai mică legătura cu istoria României contemporane, în al doilea rând prin promovarea unor subculturi muzicale cu influienţe de sorginte arabice şi în al treila rând dar nu ultimul prin formatorii de opinie care prezintă doar situaţii dezastroase din ţara. Iar aici apar subiectele în legătura cu corupţia, violenta unde cel mai des sunt aratate crime, săracia şi mizieria specifică ţarii noastre. Ba mai mult atunci când din alte ţari vin şi fac reportaje în regiunile României aceştia prezintă doar zone foarte sărace copii handicapaţi, boschetari care trăiesc prin canale, zone de tranzit respectiv gări, autogări şi altele de aceeaşi categorie. Apoi apare şi normalitatea – extremismul – pentru ca aceste sentimente naţionaliste sau tendinţe ultranaţionaliste, care nu se regăsesc bine determinate în doctrinele partidelor şi în acţiunile acestor care totoşi se pot regăsi la un segment destul de mic de cetăţeni, aceştia vor recurge la un act de adeziune la o entitate juridică prin asociere ce îşi propun ca drept scop acţiuni la limta infracţionalităţii şi uneori chiar săvârşesc astfel de infracţiuni.
O altă perspectivă ce merită abordată este atitudinea mass-media faţă de anumite persoane ce fac parte din instituţiile statului sau faţă de persoane din conducerea ţării. Atitudini pe care le consider în mare parte cu totul exagerate. Atunci când se seizează o inadvertenţă în actul administrativ ori se suspectează un personaj de anumite practici ce se referă la foloase necuvenite, de către ziarişti sau moderatori ai unor emisiuni aceştia de multe ori au tendinţa de a se substitui organelor sepecial abilitate cu acest fel de proceduri şi chiar justiţiei însăşi. Eu nu spun că nu e bine să se arate publicului ceea ce este considerat de toţi cetăţenii că este nociv în instituţiile statului, ba chiar aş încuraja acest lucru, şi cei din mass-media chiar au tot dreptul de a o face. Însă atunci caând adoptă un comportament ce se identifică de multe ori cu tonalităţi pe care doar procurorul în exercitarea atribuţilor, instanţa în constatare şi prerogativele organelor du urmărire le pot avea, cred că ne aflăm într-o gravă eroare de interpretare a textelor normative şi chiar a celor constituţionale. Am citit chiar şi pe câteva bloguri personale ale unor ziarişti unde afirmau că mass-media este puterea poporului. Domnilor ...., această afirmaţie este o gravă confuzie la adresa textelor din Constituţie şi reamintesc că singurul aparat ce se identifică cu puterea poporului este însăşi legislativul, întrucât parlamentarii sunt aleşii poporului, iar Preşedenţia este garantul respectăii Constituţiei. Dacă daţi citire textelor din actul cel mai important al ţării cu siguranţă nu veţi gasi între cele trei puteri una denumită mass-media. Logica este una denaturată, de la garantarea libertăţii de exprimare a presei şi până la identificarea cu o putere de stat este un drum lung şi chiar imposibil. Ca exemplu o sa dau un fapt întâmplat intr-o emisiune cu o mare audienţă la public în vremea ei de glorie, unde moderatorul suna-se un ministru în fucţie de la respectiva vreme, iar acesta a fost luat la întrebări chiar mai rău ca la parchet la oră ce trece cu mult de 12 noaptea. Trebuie spus că, ministrul chiar dacă se făcea vinovat de ceva anume nu mi se pare normal să te adresezi într-un mod chiar atât de grosolan. Eu nu vin aici să iau apărarea vreunei parţi şi sunt deacord că orice persoană care încalcă legea trebuie sancţiontă. Dar acest lucru poate avea loc în aceleaşi condiţii legale ca şi faptul că avem posibilitatea de a constata că se încalcă un act normativ, antepronunţarea asupra vinovăţiei unei persoane, afară de instanţa competentă, nu face altceva decât să agraveze şi să producă confuzie în continuare, mai mult ba chiar întăreşte un principiu ilegal într-un stat de drept. Limitele de acuzare a unei persoane publice prin intermediul mass-media, cred că la ora actuală sunt în mod evident depăşite. Cei din presa cu siguranţă în apărare vor spune că dacă am trăi într-un stat ca Germania atunci cand se sesizează anumite inadvertenţe în legătură cu atribuţiile unei persoane publice este normal ca respectivul să îşi prezinte demisia, ori cum la noi nu se întâmplă niciodată în acest fel, e normal ca presa sa devină mai agresivă. Este adevărat însă în acest caz dacă nu funcţionează bunul simnţ trebuiesc uzitate căile legale, dar nici într-un caz antepronunţarea nu conduce la un rezultat spre folosul tuturor, poate doar în creşterea audienţei sau al tirajului. Sunt conştient ca pare idealistă gândirea de acest fel dar dacă nici nu luăm în calcul astfel practici, nu va apărea evoluţia pozinitvă niciodată. Soluţia e ca atunci când se sesizează lucruri mai puţin bune la adresa unei persoane, este să se insiste pe subiect până cei în drept îşi vor face treaba, dar acest model nu cred să se aplice în practică prea curând întrucât partea economică e cea care primează întotdeauna, adică aia cu vânzările şi cu audienţa. Aşa ca degeaba se marşează cu "puterea poporului - massmedia" întrucât tot interese proprii se urmăresc, iar interesul general e doar mimat de ambele părţi.
Şi acum, că tot vorbeam de puteri în stat şi una dintre acestea forţează nota constituţionalităţii, executivul adică Guvernul uzitează foarte des, în abilitatea proprie de a legifera, de ordonanţe de urgenţă. Aceste acte normative au un caracter special prin însăşi denumirea "de urgenţă", care echivalează cu legiferarea numai în anumite situaţii deosebit de urgente, afară de normative care reglementează strict emiterea acestora de către Guvern. Executivul are ca instrumente de legiferare hotărârile, ordonanţele (afară de cele de urgenţă), ordinele de ministru şi alte acte normative de însemnătate şi forţă juridică mai mică ca cele amintite. Acestea merg pe o procedură de aprobare de către Parlament mai greoaie, dar pentru a realiza anumite scopuri guvernul se foloseste de ordonaţele de urgenţă într-un mod ce se află aproape de limita abuzivă a abilităţii pe care o are de a legifera prin Constituţie. La acest procedeu nu ma refer doar la un singur guvern ce a fost investit de dupa revoluţia decembristă ci la toate care s-au perindat. Întradevăr ele se află într-o perioadă de uzitare în scădere dacă luăm în considerare începuturile democratice postrevoluţionare, dar chiar şi aşa au fost nenumărate atenţionări la adresa executivului din partea organismelor de supraveghere europene. Şi sunt puţine instituţii ori persoane care cunosc aceste aspecte şi e un subiect care nu prea se bucură de o largă abordare din partea media.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu