Măsura în care interesează, nu aş putea să o apreciez. Dar cum nu pot explica explozia mea iniţială de a-mi exprima o parte din gânduri în scris şi pe care să le aduc la cunoştinţa celor ce citesc acest blog, aşa nu pot explica nici dorinţa de a vă spune gândurile ce m-au măcinat pe timpul Sfintelor sărbători de Paşte.
Trăim într-o lume a păcatului, afară a celui originar pentru care chiar Fiului lui Dumnezeu a trebuit sacrificat şi toate greşelile ce se află în jurul nostru pe care noi cu ştiinţă ori fără, le înfăptuim zilnic. Însăşi natura mea, caracterul meu este un păcat condamnabil, nu doar de rigoarea creştinescă ci şi de alte categorii de dogme spiritualiste, anume de a fi un pesimist. Nu pot să îmi aduc aminte momentul când am realizat prima dată că sunt o persoană de această natură; oricum acest lucru l-am realizat cu mult timp după ce am căpătat o conştiinţă mai amplă şi profundă asupra lucrurilor ce se întâmplă în jurul meu. La persoana mea, pesimismul a apărut şi s-a dezvoltat ca un sistem de apărare, ca o pregătire a psihicului înainte de trece peste un moment important, ca în cazul în care rezultatul era unul de o factură negativă sau leza interesul propriu, atunci când luam la cunoştinţă despre acel rezultat, puteam trece cu o uşurinţă mai mare peste el. Poate de aici a apărut şi plăcerea de face pronosticuri despre anumite lucruri ce se vor întâmpla în viitor şi care privesc nu doar persoana mea. Pronosticuri ce nu au fost întotdeuna de o factură pesimistă, iar spunându-vă acestea despre persoana mea, o să mă opresc aici.
Trăim într-o lume a păcatului, afară a celui originar pentru care chiar Fiului lui Dumnezeu a trebuit sacrificat şi toate greşelile ce se află în jurul nostru pe care noi cu ştiinţă ori fără, le înfăptuim zilnic. Însăşi natura mea, caracterul meu este un păcat condamnabil, nu doar de rigoarea creştinescă ci şi de alte categorii de dogme spiritualiste, anume de a fi un pesimist. Nu pot să îmi aduc aminte momentul când am realizat prima dată că sunt o persoană de această natură; oricum acest lucru l-am realizat cu mult timp după ce am căpătat o conştiinţă mai amplă şi profundă asupra lucrurilor ce se întâmplă în jurul meu. La persoana mea, pesimismul a apărut şi s-a dezvoltat ca un sistem de apărare, ca o pregătire a psihicului înainte de trece peste un moment important, ca în cazul în care rezultatul era unul de o factură negativă sau leza interesul propriu, atunci când luam la cunoştinţă despre acel rezultat, puteam trece cu o uşurinţă mai mare peste el. Poate de aici a apărut şi plăcerea de face pronosticuri despre anumite lucruri ce se vor întâmpla în viitor şi care privesc nu doar persoana mea. Pronosticuri ce nu au fost întotdeuna de o factură pesimistă, iar spunându-vă acestea despre persoana mea, o să mă opresc aici.
În aceste zile am înţeles vorba celor în vârstă care spun: „Mă mir cum ne mai rabdă pământul!?”. Trebuie să vă spun că şi eu mă mir de acest lurcu şi cu siguranţă nu sunt singurul care se întreabă. Citeam pe blogul unei persoane care afirma că totuşi esenţa crizei actuale, care evident pragmatic este economică, îşi are originea în degradarea etică, morală şi spirituală a întregii noastre civilizaţii. La prima citire sună poate nebunească analogia, ba eu chiar am comentat la respectivul articol ca acest lucru este greu de probat şi la fel de greu de stabilit o legătură de cauzalitate. Juristul din mine îşi spunea cu întâietate cuvântul, dar judecând în consens cu credinţa pe care o am, ar trebui să fie o afirmaţie cât se poate de normală la stadiul evoluţiei apocliptice din Biblie. Este un adevăr greu de acceptat poate chiar pentru majoritatea locuitorilor de pe sfera asta, pe care noi o denumim Terra. Articol pe care vă invit pe toţi să-l citiţi pe Blogul - Codul lui Oreste - iar ca să închei o să îmi permit să laud şi să formulez o părere, chiar dacă este poate una neavenită şi în necunoştinţă de cauză, dar în blogul - Codul lui Oreste- este unul de cel puţin nota 10 – pentru categoria de subiecte care le abordează.
Revenind însă la gândurile mele ce mi-au ţinut mintea ocupată în aceste zile, şi la legătură normală între titlul scrierii de faţă şi conţinut. O să am tăria să afirm că pesimismul ca mecanism propriu este total depăşit în faţa credinţei şi totodată mă sperii pentru că acesta este o consecinţă a lacunelor pe care le am într-o credinţă ce ar trebui să fie absolut neîndoielinică în faţa Trinităţii. Şi spun că prima speranţă pe care ar trebui să o aibă toţi creştinii, mărturia vie, singura minune şi singura punte de legătură general acceptată între divinitate şi umanitate este lumina de la Ierusalim. Lumina de înviere este pentru mine speranţa ca Dumnezeu ne mai rabdă cu păcatele noastre, încă. Ar trebui să le mulţumim tuturor sfinţilor care se roagă pentru noi, tuturor celor care şi-au dedicat viaţa acestui lucru şi care datorită lor se mai îndură Dumnezeu pentru noi. Celor care ţin post aşa cum se cuvine şi celor care pustietatea le este cunoscută, celor care plăcerile carnale le sunt de mult uitate. Mi-aş dori să scriu mai multe despre aceste lucruri, despre păreri personale, dar mă gândesc că acest lucru poate constitui un păcat întrucât despre credinţă se cade să ne vorbească cei ce nu au îndoieli. Şi care sunt încercaţi mai mult decât noi şi îi sunt loiali lui Dumnezeu în continuare. Iar orice alambicare a cuvintelor de către un neofit poate produce mai multă confuzie decât gânduri pentru o credinţă dreaptă şi neîndoielnică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu